since when did we become a webcam? an e-mail?

intre doua cuvinte sufletul iti ramane ascuns, doua cuvinte ce nu se potrivesc - si al treilea nu castiga. sunt cuvinte ce nu-ti mai apartin, luate cu imprumut ba dintr-o parte ba din alta si nu te regasesti in intelesurile lor, desi le recunosti pe fiecare in parte si-ti amintesti cum obisnuiai sa le iubesti si sa te lasi iubit de ele.since when did we become a webcam? am fost intrebata zilele trecute peste masa de un neerlandez pe care tocmai il cunoscusem si care isi spusese in graba numele, nerabdator sa trecem peste formalitati si sa poata deveni filosofic. ei bine, nu stiu cand a inceput aceasta era electronica in viata mea, dar cert e ca acum s-a extins pe mari areale si devine obisnuinta. si, ca in oricare alta obisnuinta, si aici se ascunde un risc. cine mai scrie scrisori? eu nu. cui ii mai fosneste ziarul in mani? mie nu. cine mai indrazneste sa-si admita, ba chiar sa-si afiseze greselile? alegem textul electronic si poate nu e doar gandul la lungul drum al scrisorii catre destinatar (sau al expeditorului spre posta ;) ) cel care ne opreste sa aprindem seara veioza si sa scriem prietenilor e scrisoare. una adevarata. una care poate fi tinuta in maini, in care timpul va decolora cerneala, una care implica asteptare, mai multa decat cea necesara unei transmisii electronice de la un capat la altul al lumii.ce e in neordine cu o scrisoare electronica? in principiu nimic. si totusi: lipsa de rabdare, tendinta spre perfectiune.literele gresite nu se mai observa in text, ingrosate cu stiloul, negate prin taiere. producem texte carora greselile nu le mai dau savoare, cuvantul sters nu se mai vede, ciorna e inlocuita de o permananta scriere pe curat. textul cu taieturi, mazgaleli, floricele pe marginea paginii - ca semn al gandului intarziat, al asteptarii gandului urmator sa se potoleasca si sa poata intra sub forma cuvantului - aceasta intarziere nu mai transpare din text, nu mai poate fi facuta vizibila. cat mai spune o scrisoare in care nicodata pentru cititor corectura nu va fi vizibila? in care nici o litera nu tremura? cand am primit cu ani in urma prima scrisoare personala tiparita, am avut un sentiment ciudat. credeam ca e doar invidia unui om care nu poate scrie fara a face greseli, era mai mult: era neputinta de a urmari gandul nascand, luand-o de la capat, gasindu-si treptat drumul spre punctul final. intre timp m-am obisnuit (ja, der mensch ist ein gewohnheitstier), pentru ca si eu mi-am pierdut rabdarea. rabdarea de a gresi, rabdarea de a-i face pe altii sa astepte. dar teama ca, renuntand la scrisorile de altadata, am renuntat si la o parte din sufletul meu e inca aici.