la urmatorul click va fi iubire

mai raspunde cineva la anunturi de la rubrica matrimoniale de genul el, 30, 180cm, brunet, stare materiala buna, romantic, sincer, caut tanara, 25-30, 160-170cm, blonda, fara obligatii, in vederea casatoriei etc.?
in principiu nici anunturile pline de detalii sofisticate de pe pagini cu parola nu spun altceva decat o poveste mai scurta sau mai lunga a unei cautari, a unei singuratati careia te-ai hotarat sa-i pui capat. dar ce diferenta colosala de detaliu si intre aceste pagini de internet. luam de exemplu o pagina unde bifezi in nestire amanunte care nu au voie sa lipseasca partenerului pe care il cauti cu inversunare (si in mod ciudat, desi se ofera aceasta sansa, majoritatea bifeaza casuta "nu conteaza" - dovada de toleranta si simt al compromisului sau doar un mod subtil de a spune ca oricum te lasi pe mana harazdului, pentru ca si asa nu sti ce cauti?) si o pagina cu sistem elaborat, ca cea cu care mi-am petrecut o seara intreaga zilele trecute, din mare curiozitate si din cauza temperaturilor scazute de afara care m-au facut prizoniera a apartamentului meu.
conceptul paginii e acela de a-ti crea cu fiecare click senzatia ca ai dat peste un domeniu serios si de a te face sa te simti deosebit si protejat in anonimitatea ta romantica si optimista.
pentru a putea porni in cautare, trebuie mai intai sa te intinzi pe canapeaua imaginara a psihologului imaginar, sa raspunzi o jumatate de ora intrebari despre tine si sa alegi imagini care spontan iti satisfac gustul estetic, sa dai titluri unor asa-zise secvente de vis etc. si desigur exista si o evaluare. si m-am trezit facand pe indelete toate acestea, nu pentru ca ma asteptam sa am cine stie ce revelatie despre propria-mi personalitate, nici pentru ca ma bantuiau ganduri negre ale singuratatii (care ganduri negre? singuratatea e dulce ca un mar copt), ci pur si simplu pentru ca sunt o fire curioasa din cale afara. abia asteptam sa vad ce propuneri mi se fac, respectiv pe cine alege sistemul pentru mine, cu cine ma potriveste si in ce procentaj. ei bine, am primit peste 3000 de propuneri, dar nu s-a gasit nici o potrivire mai intensa decat 82%, nici dupa ce am extins criteriile de cautare pe mai multe tari. si cine e printul castigator? un politist de 33 de ani. a carui parte feminina e la fel de pronuntata ca si partea mea masculina si care actioneaza la fel ca si mine in proportie de 57% din instinct. vai de cel care se lasa orbit de cifre. sa inteleg ca un cuplu care sarbatoreste nunta de argint a ajuns la aceasta performanta pentru ca potrivirea dintre cei doi intrece cu mult 90 de procente?

lasand la o parte motivele care fac atat de populare asemenea cluburi de intalnire in internet, ramane intrebarea despre telul pe care il intuim la capatul cautarii. cautam un om anume sau mai degraba visul? cel cautat trebuie sa fie perfecta proiectie a visului nostru. cu cat spun mai mult despre mine, cu atat am mai multe sanse sa iau forma visului celuilalt, pentru ca oferta e mare si decizia se ia in functie de cele mai mici detalii. de ce compromise, cand pot avea totul perfect in detaliu? si asta nu presupune doar ca tu locuiesti in aceasi tara cu mine, ci esti la fel ca si mine, fumator, sportiv, iubitor de natura si animale, iti petreci timpul liber citind, etc. asta nu e de ajuns. cel mai bine ar fi sa stiu ca locuiesti in acealsi oras cu mine (sau cel putin in orasul in care oricum voiam sa ma mut), fumezi lucky strike, faci seara (si nu dimineata) jogging si la sfarsit de saptamana mergi la inot, iubesti pisicile si marea caspica, citesti aceleasi ziare la micul dejun (in timp ce bei aceasi cafea ca si mine si asculti acelasi post de radio) etc.
cautam pe altcineva sau ne cautam pe noi insine in alt corp? vrem sa iubim un alt om sau vrem sa facem un cult al iubirii de sine?
protejati de anonimitate putem fi tandri, indraznim sa ne punem sufletul in palmele oricui si ne imaginam ca cineva undeva se intreaba al cui o fi oare sufletul acesta frumos si viseaza un moment acelasi vis ca si noi. sunt sigura ca pentru multi nici nu e nevoie de pasul urmator, de contactul concret. cu timpul cautarea devine elementul distractiv si fascinant prin gratuitatea ei, si nu telul, oricat de des s-ar repeta cuvantul responsabilitate la rubrica despre mine.

uimitor cat de mult si cat de intens se viseaza in internet. nimeni n-ar mai trebui sa fie singur, cand sufletul pereche e la un click departare. internetul iti ofera sansa de a gasi omul care ti se potriveste ca o manusa calda si pufoasa. in viata de zi cu zi, cea in care bagi mana in foc si te arde, cea in care timpul obligatiilor si-al obisnuintei scurteaza timpul tandretii, stai din ce in ce mai rar martor viselor tale si iti sugrumi cuvintele frumoase. nevoia de tandrete nu dispare, isi schimba doar modul de manifestare. pacat doar ca membrul cu cifrul AN2ZMP13, de indata ce devine un nume si o prezenta fizica, considera ca e nedemn pentru un barbat sa arate atata slabiciune, incat sa te rupa brusc de ceea ce faci sa te duca la marginea orasului sa priviti impreuna apusul soarelui printre turnurile fabricilor.

la urmatorul click ar putea fi iubire. posibilitatea e mai tentanta decat certitudinea.

apsan park, daegu



apsan park, am 10. november 2007

ganz oben auf dem berg, nach einer ziemlich anstrengenden wanderung. welch ein wunder, dass wir am nächsten tag keinen muskelkater hatten.
unterwegs bemerkte ein koreaner erstaunt, dass es keinen unterschied zwischen europäischem und koreanischem lachen gibt. frage mich, was er wohl sonst noch für vorstellungen über europäer hat :) essen, schlafen, ironie - sind das denn nicht schon genug unterschiede?

wo sind die fragen ohne antwort?

braucht man am anfang einer liebe tausend klare antworten oder eher zehn gut gestellte fragen? die freude an überraschenden fragen, an immer seltsamer werdenden fragen, die einen fangen und nicht mehr loslassen, die die unmöglichkeit einer richtigen antwort von vorn herein erahnen lassen. das ist, was ich vermisse. ist das wenig? oder sogar falsch?
ein teil meines lebens lässt wegen seiner einfachheit keine fragen zu. ich mache die tür auf zur liebe, wir schauen uns in die augen und wissen, wir haben uns keine fragen zu stellen, stehen uns stumm gegenüber und versuchen uns auszuhalten, zu unterhalten, am leben zu halten. und mir geht der gedanke nicht aus dem kopf, dass wir uns gegenseitig (ich muss zugeben: ganz geschickt) um den finger wickeln wollen. täuschst du mich, täusch ich dich. fair enough. nur: wo bleibt das gefühl, dass sie mir seit wochen verspricht? zu viel gewissheit hat sich angesammlet - gewissheit, dass es jeder frage eine antwort folgt. wo ist die ungewissheit, die der liebe so gut steht? kann liebe ohne schatten und ungewissheit liebe genannt werden? ohne tausend gedanken in tausend gedanken geflochten? darf liebe überhaupt so einfach sein? ist weniger mehr? weniger hinterfragen, weniger zweifeln, weniger träumen, weniger wagen?
und ist dann die gefahr nicht größer, dass sich - eher früher als später - das durch liebe geformte ganze wieder in ihre bestandteile auflöst? kein ganzes, sondern etwas gewollt ganzes, etwas geformtes, ja fast gebasteltes. einfach, mit viel geduld und ohne fragen.
nennt man meine sehnsucht nach unklarheit in anderen sprachen undankbarkeit?

wird man manchmal nicht gerade deswegen kompliziert, weil man zu angestrengt versucht, sich mit einfachen sachen zu umgeben? auf mich wartet eine einfache liebe. so einfach, dass sie schon längst unverständlich geworden ist. zu einfach.

ellen foster

"I made her like a present to Jesus so maybe he would take her. Take this one I got prettied up and mark it down by my name to balance against the one I held back from you before. But I do not trust this newly dead one and when you look at her face you in your wisdom and seeing will know that her smile is a trick for you. But please take her anyway. And be sure I get the credit for it and if you can please show some way that you and me are even now. I do not think I want to go through this again. I know I told her she had her soul to worry over but I lied to her out of spite. I am the one who worries about souls and I do not want to know no Lord I just want to worry about my own self now and all the living I got to do. So you fix this little deal up for me and I will appreciate it. You just mark down how I tried this time and did not sleep to forget. This last one might already be standing at the gate. I do not know how long the trip takes. You might look at her and say old Ellen might have prettied her up but she still is too mean to be here. You might say that to yourself or to whoever puts the checks by the names. But Lord you have to remember how good the first one was and forgive her for leaving your world. My mama did not know what she was doing. She was too sad ti think straight. We get that down here. You just fix that up for me tf you will. And I will wait for a sign one way or the other that will show me how I am supposed to live.
So that is how I prayed in my mama's mama's room where I sat close so long by the curtains that hung heavy and blocked the light of everything that happened outside."

Ellen Foster, Kaye Gibbons

since when did we become a webcam? an e-mail?

intre doua cuvinte sufletul iti ramane ascuns, doua cuvinte ce nu se potrivesc - si al treilea nu castiga. sunt cuvinte ce nu-ti mai apartin, luate cu imprumut ba dintr-o parte ba din alta si nu te regasesti in intelesurile lor, desi le recunosti pe fiecare in parte si-ti amintesti cum obisnuiai sa le iubesti si sa te lasi iubit de ele.since when did we become a webcam? am fost intrebata zilele trecute peste masa de un neerlandez pe care tocmai il cunoscusem si care isi spusese in graba numele, nerabdator sa trecem peste formalitati si sa poata deveni filosofic. ei bine, nu stiu cand a inceput aceasta era electronica in viata mea, dar cert e ca acum s-a extins pe mari areale si devine obisnuinta. si, ca in oricare alta obisnuinta, si aici se ascunde un risc. cine mai scrie scrisori? eu nu. cui ii mai fosneste ziarul in mani? mie nu. cine mai indrazneste sa-si admita, ba chiar sa-si afiseze greselile? alegem textul electronic si poate nu e doar gandul la lungul drum al scrisorii catre destinatar (sau al expeditorului spre posta ;) ) cel care ne opreste sa aprindem seara veioza si sa scriem prietenilor e scrisoare. una adevarata. una care poate fi tinuta in maini, in care timpul va decolora cerneala, una care implica asteptare, mai multa decat cea necesara unei transmisii electronice de la un capat la altul al lumii.ce e in neordine cu o scrisoare electronica? in principiu nimic. si totusi: lipsa de rabdare, tendinta spre perfectiune.literele gresite nu se mai observa in text, ingrosate cu stiloul, negate prin taiere. producem texte carora greselile nu le mai dau savoare, cuvantul sters nu se mai vede, ciorna e inlocuita de o permananta scriere pe curat. textul cu taieturi, mazgaleli, floricele pe marginea paginii - ca semn al gandului intarziat, al asteptarii gandului urmator sa se potoleasca si sa poata intra sub forma cuvantului - aceasta intarziere nu mai transpare din text, nu mai poate fi facuta vizibila. cat mai spune o scrisoare in care nicodata pentru cititor corectura nu va fi vizibila? in care nici o litera nu tremura? cand am primit cu ani in urma prima scrisoare personala tiparita, am avut un sentiment ciudat. credeam ca e doar invidia unui om care nu poate scrie fara a face greseli, era mai mult: era neputinta de a urmari gandul nascand, luand-o de la capat, gasindu-si treptat drumul spre punctul final. intre timp m-am obisnuit (ja, der mensch ist ein gewohnheitstier), pentru ca si eu mi-am pierdut rabdarea. rabdarea de a gresi, rabdarea de a-i face pe altii sa astepte. dar teama ca, renuntand la scrisorile de altadata, am renuntat si la o parte din sufletul meu e inca aici.


sounds of korea


daegu, 14.10.2007, hanil cinema

to be continued..

Tempelhüpfen

Sie wirft den Stein. Hebt das Bein und springt hinein.

Hinein in die Felder, die lebendig machen.
Sie erspäht die einzelnen Bereiche, konzentriert sich und verlässt sich auf ihre Geschicklichkeit. Grenzen nimmt sie wahr. Die müssen übersprungen werden. Auf sie treten, das darf sie nicht. Einfach wegwischen, das geht nicht.
Bevor sie den ersten Sprung macht - einbeinig, unsicher, wackelnd - wandert ihr Blick.
Eins, zwei, drei, gespreizt ...
und dann ein Feld zum Ausruhen. Da hinten!
Hinein!
Das ist zu schaffen. Sie will es schaffen!

Sie wirft den Stein. Hebt das Bein und springt hinein.

Gleich ins zweite Feld.

Manchmal ist die Liebe warm.
Dann umhüllt sie wie ein wollener Mantel, in den man sich kuscheln darf und aus Zärtlichkeit ist der Gürtel, der als Band sich um zwei Menschen schlingt.
An solchen Tagen tut es gut, ihn auf dem Sofa sitzen zu sehen. Er liest ein Buch. Er döst in den Sonnenstrahlen, die durchs Fenster fallen und seine Nase kitzeln. Er setzt sich an den Schreibtisch, um zu arbeiten. Er ist da. Er ist nah.
Zwei Herzen klopfen im gleichen Rhythmus. Die Begierde schlummert im Wattebett und schickt nur ab und an ein Traumbild, das sie Kribbeln macht.
Nein, keine Fragen.
An solchen Tagen braucht sie seine Worte nicht.
Sie weiß, gleich hebt er den Kopf und lächelt sie an.
„Trinken wir Kaffee?!“
Sie wird glücklich in die Küche eilen.

Manchmal ist die Liebe kühl. Dann steht sie zwischen ihm und ihr.
An solchen Tagen will er sie nicht. Nicht ganz.
Er will nicht alles, was Liebe ist. Was ist Liebe?

Vorsicht! Sie strauchelt. Nicht das Gleichgewicht verlieren!

Ihr Mehr treibt ihn ins Weniger.
Sie verheimlicht und versteckt es, damit er nicht sieht, was er sehen soll.
Verbirgt das Lächeln im Grinsen, die hungrigen Finger im neckenden Knuff.
Nein, keine Fragen. Augenzwinkern.
„Ich geh’ noch aus“, sagt er und sie antwortet: „Viel Spaß!“
„Ein stressiger Tag. Ich hab’ schlechte Laune“, sagt er und sie lässt ihm ein Schaumbad ein.
„Ich bin müde“, sagt er und sie küsst ihn zur guten Nacht.

Kurz anhalten. Luft holen vor dem nächsten Sprung.
Jetzt nicht die Orientierung verlieren!

Manchmal ist die Liebe heiß. Brennt in ihm und ihr.
‚In uns’ - fühlt sie.
Dann bringt Gier alle Gedanken zum Schweigen.
Augenberühren, Körperversinken. Fest ineinander wühlen.
„Ich will dich“, sagt er.
„Nimm mich“, sagt sie.
Spüren, Ahnen, Universum.
Keine Fragen, keine Angst.
Gelöscht. Ertränkt in nasser Ekstase.

Geschafft.
Mit beiden Beinen am Boden.
Gipfelfest.
Jubel.
Ausruhen.
Sammeln. Nicht nur Kraft.
Jetzt muss sie heim.
Und sie braucht ihn, ihren Stein.

Manchmal ist die Liebe ehrlich.
„Was willst du?“, fragt er.
„Dich“, sagt sie. „Ganz und gar.“
„Was noch?“, fragt er.
„Mich“, sagt sie.

Aufheben. Festhalten. Heim.

Das nächste Feld.
Sie wirft den Stein. Hebt das Bein und springt hinein.


veronika aydin